Speciile reactive ale oxigenului si imbatranirea cutanata

In 1956 a fost elaborata una dintre cele mai acceptate teorii referitoare la implicarea radicalilor liberi (speciilor reactive de oxigen) in procesul de imbatranire cutanata. Potrivit acestei teorii, speciile reactive de oxigen (ROS) iau nastere cand moleculele de oxigen se combina cu alte molecule, producand un numar impar de electroni. O molecula de oxigen cu electroni pereche este considerata stabila, in timp ce oxigenul cu un electron nepereche este „reactiv” deoarece el ia electroni de la componentii vitali (ADN, elemente citoscheletale, proteine celulare, membrane celulare), pe care ii afecteaza defavorabil. In prezent, multe studii din literatura de specialitate mentioneaza rolul ROS la nivel cutanat in: provocarea fotoimbatranirii, carcinogenezei si inflamatiei. Mecanismul exact pentru toate aceste efecte nefavorabile nu a fost insa elucidat complet. De asemenea, se stie ca afectarea pielii indusa prin ultraviolete (UV) este mediata partial de intermediari ROS. Radicalii liberi pot lua nastere natural din metabolismul uman normal, dar pot fi produsi si ca rezultat al poluarii aerului, fumatului, radiatiei, alcoolului, exercitiului fizic, inflamatiei si expunerii la anumite medicamente, droguri sau metale grele. Astfel, radiatia ultravioleta, stresul, fumul de tigara, poluarea, drogurile si dieta pot fi surse ale urmatoarelor specii de oxigen reactiv: ionul superoxid, anionul hidroxil, peroxidul de hidrogen, singaletul oxigen, implicate in procesul de imbatranire cutanata. Corpul uman a dezvoltat o serie de mecanisme de aparare, cunoscute sub numele de antioxidanti, care il protejeaza de efectele nocive ale radicalilor liberi. Antioxidantii care apar in mod natural in piele includ: superoxid dismutaza, catalaza, tocoferol (vitamina E), acid ascorbic (vitamina C), ubiquinona si glutation. Multe dintre aceste mecanisme de aparare sunt inhibate totusi de lumina ultravioleta si lumina vizibila. Cercetarea biomedicala valorifica in mod current potentialul utilizarii antioxidantilor exogeni pentru a interveni in acest proces si a diminua dezechilibrele generate de actiunea radicalilor liberi. In prezent se crede ca aplicarea topica a combinatiilor de antioxidanti poate duce la o capacitate antioxidanta mai sustinuta a pielii datorita actiunii sinergice a antioxidantilor combinati. Astazi este cert ca aceste efecte sunt realizate de nivelurile inalte de antioxidanti care pot fi atinse prin utilizarea suplimentelor orale si a agentilor aplicati topic. Antioxidantii cu forma de utilizare topica se regasesc in present in produse dermato-cosmetice pentru prevenirea imbatranirii si vatamarii pielii, tratamentul ridurilor, al eritemelor cauzate de inflamatie. Teoria imbatranirii cutanate prin radicali liberi de oxigen explica de ce se considera ca antioxidantii previn ridurile, dar aceasta teorie nu justifica utilizarea antioxidantilor pentru ridurile deja instalate. Exista o serie de factori care conditioneaza eficienta antioxidantilor: ‘pentru a fi considerati biologici, produsii administrati oral trebuie absorbiti si trebuie sa prezinte o crestere a nivelurilor de antioxidanti din piele. ‘ produsii administrati topic trebuie absorbiti in piele si furnizati tesutului tinta sub forma activa. Absorbtia acestor produ si este importanta si depinde de mai multi factori ca: forma moleculara a compusului, pH, solubilitatea in apa sau in grasime, vehiculul care contine acest produs. Cei mai populari antioxidanti existenti in produsele cosmetice sau disponibili in comprimate cu administrare orala sunt asa-numitii antioxidanti „in retea” - care actioneaza sinergic pentru a se regenera si a-si intensifica reciproc puterea (dupa ce un antioxidant dezarmeaza un radical liber prin inlaturarea numarului impar de electroni, fie prin eliminarea unuia, fie prin adaugarea altuia, el devine incapabil sa functioneze ca antioxidant daca nu este reciclat). Cei cinci antioxidanti „in retea” cunoscuti in prezent sunt: vitaminele C, E, glutationul, acidul lipoic si coenzima Q10. Vitamina C sau coenzima Q10 pot recicla vitamina E, donand electroni vitaminei E pentru a-i reda nutrientului statutul de antioxidant. Vitamina C si glutatiolul pot fi reciclate de catre acidul lipoic sau vitamina C. Antioxidantii „in retea” sunt inclusi in mod sistematic intr-un numar din ce in ce mai mare de produse cosmetice. Alt tip de antioxidanti folositi in present sunt cei solubili in grasime; acestia se gasesc in portiunea lipofilica a membranei celulare si includ vitamina E si coenzima Q10. Vitamina E sau tocoferolul se gaseste in legume, uleiuri, seminte, alune, porumb, soia, faina integrala, margarina si anumite tipuri de carne sau produse lactate, fiind un termen universal pentru un grup de compusi de derivati de tocol si tocotrienol. Este un antioxidant lipidic solubil primar, utilizat de practicieni pentru a trata o gama variata de leziuni ale pielii, iar de publicul larg pentru tratamentul arsurilor minore, cicatricelor chirurgicale, diferite rani. Se presupune ca vitamina E scade gradul de peroxidare lipidica atat in artere – prevenind instalarea aterosclerozei, cat si la nivelul membranelor celulare - prevenind imbatranirea cutanata. In plus, numeroase studii confirma ca aplicarea topica de alfa-tocoferol pe piele la animale este eficienta prin scaderea efectului nociv al soarelui asupra celulelor pielii, reducand in acest fel riscurile expunerii cronice la UVB si inhiband fotocarcinogeneza. De asemenea, un alt studio efectuat de Mayer in care subiectii au aplicat crema faciala cu tocoferol in concentratie de 5-8% timp de patru saptamani au observat scaderea rugozitatii pielii, o scadere a dimensiunilor liniilor faciale si o reducere a profunzimii ridurilor comparative cu placebo, confirmand o ameliorare a procesului de imbatranire cutanata. N

Bibliografie

1. T. Fitzpatrick – Color Atlas and Synopsis of Clinical Dermatology, 1997

2. Habif – Clinical Dermatology, 3rd Ed., 1996

3. Gh. Bucur, Dana Opris – Boli Dermato- Venerice, Ed. Medicala Nat., 2002

4. D.C. Diaconu, Oana Coman, V. Benea – Tratat de terapeutica dermato- venerologica, 2002 Bibliografie

5. J. H. Saurat, Ed. Grosshans – Dermatologie et infections sexuellement transmissibles, 4e edition, 2004

6. Augustin M, Amon U, Bullinger M, Giele U. Recommandations for the assessment of quality of life in dermatology. Dermatol Psychosom 2000;1:12-17.

7. Sakett DL, Chambers LW, MacPherson AS, Goldsmith CH, McAuley RG. The development and application of indices of health: general methods and summary of results. AM J Public Health 1977; 67:423-428.

8. Guyatt GH, Walter S, Norman G. Measuring change over time: assessing the usefulness of evaluate instruments. J Chron Dis 1987; 40:171-178.

9. Deyo RA, Diehr P, Patrick D. Reproductibility and responsiveness of health status measures: statistics and strategies for evaluation. Control Clin Trials 1991;12:142S-158S.

10. Finaly AY. Quality of life measurement in dermatology: a practical guide. Br J Dermatol 1997;136:305-314.